Lecția 1 – Oameni de cultură români promotori ai creștinismului
Personalităţile culturale româneşti, începând cu perioada interbelică şi până în prezent, oferă, prin scrierile lor, exemple concrete de asumare şi promovare a credinţei creştine, arătând astfel cum se pot îmbina firesc şi mântuitor credinţa străbună şi cultura naţională.
Obiectivele lecției
- Cunoașterea contribuției lui Mircea Eliade, Nicolae Steinhardt și Dumitru Stăniloae la dezvoltarea culturii nașionale.
- Identificarea temelor creștine în operele lor.
- Dezvoltarea gândirii critice privind literatura cu temă religioasă.
Mircea Eliade
– Istoric al religiilor, eseist.
– Opere: Sacrul și profanul, Noaptea de Sânziene.
– Tema sacrului și simbolismul religios universal.
Cel mai mare om de cultură român al secolului XX, Mircea Eliade (1907-1986), s-a născut la 13 martie 1907, la Bucureşti.
El s-a evidenţiat mai ales ca istoric al religiilor şi filosof al culturii, iar prin colaborările cu publicaţii de prestigiu din toată lumea şi conferinţele în franceză şi engleză la Paris, Strasbourg, Ascona, Amsterdam, Roma, Munchen, a devenit cunoscut la nivel internaţional.
În 1957 s-a mutat la Chicago, unde a funcţionat ca profesor de Istoria Religiilor, catedră care, la 15 mai 1985, a primit denumirea Mircea Eliade.
Autorul a fost un iubitor al limbii române, scriindu-şi textele literare exclusiv în această limbă, spre deosebire de textele ştiinţifice, pe care le redactează la un moment dat direct în franceză sau engleză.
Operele sale reprezentative sunt: La Ţigănci, Noaptea de Sânziene, Romanul adolescentului miop, Memorii, Istoria credinţelor şi ideilor religioase.
Mircea Eliade a accentuat caracteristicul persoanei umane, care este homo religiosus, adică este legat de sacru prin existenţa sa. Chiar dacă a vorbit la modul general de ideea de sacru, totuşi, Mircea Eliade a afirmat: Creştinismul este încoronarea şi sfârşitul tuturor religiilor.
Moare la 22 aprilie 1986 din cauza unei congestii cerebrale, aflându-şi locul de odihnă în cimitirul Oakwood din Chicago.
Nicolae Steinhardt
– Autorul Jurnalului fericirii.
– Convertire în închisoare.
– Religia ca forță interioară.
Nicolae Steinhardt (1912-1989), s-a născut pe 12 iulie 1912, în comuna Pantelimon, de lângă Bucureşti, în familia inginerului şi arhitectului evreu Oscar Steinhardt.
A studiat Literele şi Dreptul, ajungând avocat. Fiind obligat să depună mărturie mincinoasă împotriva unor scriitori, şi necceptând acest lucru, a fost condamnat la 12 ani de muncă silnică şi 7 ani de degradare civică.
S-a convertit la Ortodoxie, primind Botezul în închisoarea de la Jilava de la ieromonahul Mina Dobzeu. După 16 ani dc la eliberare, s-a călugărit la Mănăstirea Rohia din Maramureş.
Bun critic literar, a scris diverse eseuri despre cele mai importante cărţi din acea vreme, dar şi despre valorile fundamentale ale culturii şi literaturii române (Mioriţa, Meşterul Manole, Eminescu, Maiorescu, Iorga, Pârvan, Blaga).
Cea mai valoroasă carte a sa, în care dă mărturie despre curajul creştin, vorbind despre suferinţele, dar şi bucuriile din viaţa sa, este Jurnalul fericirii, scris parţial în minte, în închisoare, continuat după eliberare pe ascuns, confiscat de Securitate, reconstituit de autor din memorie şi publicat abia după moartea lui, în 1991.
El a arătat că alegerea de a se creştina a fost una matură, plină de recunoştinţă pentru toate darurile primite de la Dumnezeu: Pentru mine, creştinarea se confundă cu o poveste de dragoste: o dublă îndrăgostire de Biserica creştină şi de neamul românesc.
A susţinut mereu că religia creştină este o religie a răscumpărării celui ce se căieşte, a iubirii, a veseliei, îmbelşugării, fericirii.
Pe lângă Jurnalul fericirii, un adevărat jurnal de convertire, Dăruind, vei dobândi. Cuvinte de credinţă , adună la un loc predicile sale.
La 29 martie 1989, Nicolae Steinhardt a murit la spitalul din Baia Mare şi a fost înmormântat la Mănăstirea Rohia.
Dumitru Stăniloae
– Teolog ortodox.
– Traducător Filocalia.
– Iubirea și comuniunea – teme centrale.
Dumitru Stăniloae (1903-1993), a fost o personalitate marcantă a teologiei româneşti, fiind unul dintre cei mai importanţi teologi ortodocşi ai secolului XX.
Şi-a început cariera academică în 1929, când a fost numit profesor de Dogmatică la Academia Teologică „Andreiană” din Sibiu, pentru ca în 1947 să predea cursul de Ascetică şi Mistică la Facultatea de Teologie din Bucureşti, iar din 1948 a fost profesor la Catedra de Teologie Dogmatică şi Simbolică, până în 1973. ^
Între 1958-1963 a suportat detenţie, fiind condamnat ca făcând parte din grupul Rugul aprins, deşi nu a fost niciodată membru, ci doar participase la câteva întâlniri de la Mănăstirea Antim.
Întreaga sa viaţă a fost o comunicare cu Dumnezeu, lucru reflectat din plin în scrierile sale, caracterizate prin frumuseţea şi nobleţea duhovnicească, ca rezultate ale unei experienţe trăite.
Opera sa cuprinde sute de articole, recenzii, traduceri, lucrări în volum, lucrări cu caracter istoric şi lucrări apărute în străinătate, dintre care amintim: Viaţa şi învăţătura Sfântului Grigorie Palama, Ortodoxie şi Românism, Iisus Hristos sau restaurarea omului, Filocalia (voi. 1-12), Teologia dogmatică ortodoxă (voi. 1-3), Spiritualitate şi comuniune în Liturghia ortodoxă.
Bogata sa activitate teologică i-a fost răsplătită prin decernarea titlului de Doctor honoris causa din partea mai multor Facultăţi de Teologie din Europa.
Fie în operele sale, fie în cuvântări sau discuţii cu reprezentanţi ai diferitelor Biserici, Părintele Stăniloae a subliniat importanţa trăirii credinţei şi comunicării cu Dumnezeu prin rugăciune, dar şi a păstrării ca sursă şi punct de reper a scrierilor Sfinţilor Părinţi ai Bisericii: L-am căutat pe Dumnezeu în oamenii din satul meu, apoi în cărţi, în idei şi simboluri. Dar acest lucru nu mi-a dat nici pacea, nici iubirea. într-o zi, am descoperit în scrierile Sfinţilor Părinţi ai Bisericii că e cu putinţă să-L întâlneşti pe Dumnezeu în mod real prin rugăciune.
Prin ţinuta morală de o constantă verticalitate, cu o încredere nelimitată în bunătatea oamenilor, Părintele Dumitra Stăniloae, prin însuşi exemplul vieţii sale, a promovat virtuţile creştine: iubirea faţă de Dumnezeu şi de semeni, cinstea şi corectitudinea, impunând respect prin vasta cultură teologică şi prin transpunerea în faptă a cuvântului rostit.
Personalități culturale românești
